Iubiri si caini (2000)

Masor, de regula, fara vreun regulament propriu prestabilit, calitatea unui film prin numarul de revizionari. Exista insa o categorie (din ce in ce mai prolifica in ultimul timp) ce se sustrage acestui criteriu valoric – filme bune sau foarte bune din punct de vedere al realizarii cinematografice, dar a caror duritate ma impiedica de la a le revedea. Va dau cateva exemple: Casino (1995, regia: Martin Scorsese), Cidade de Deus, Requiem for a Dream, Dogville si de curand adaugatul Amores perros. Lipsite de supapa/ subterfugiul imaginatiei si al fictiunii, aceste filme sunt atat de adanc ancorate in realitate incat socheaza prin lipsa de solutii si speranta pe care le regasim in imediatul cotidian. Ca mare iubitoare de caini, am avut in timpul vizionarii primului sfert al filmului Amores peros un sentiment de respingere si de revolta. Zeci de caini ucisi cu bestialitate in lupte organizate, al caror unic final poate fi moartea sau castigul banesc adus stapanului. Octavio (Gael García Bernal), omniprezent in ultimele productii spaniole) nimereste intamplator in mijlocul acestei afaceri sangeroase atunci cand cainele sau il ucide pe cel care isi castigase titlul de campion. Inocenta ezitanta de la inceput ii vor fi pervertite, cu fiecare lupta castigata, in sange rece si ogoliu. Castigurile ilicite le va economisi pentru a-si duce la indeplinire planul – acela de a fugi impreuna cu sotia (Goya Toledo) fratelui sau, Ramiro (Marco Pérez). Ea il va dezamagi insa intrucat desi ii cedeaza fizic, isi iubeste sotul si va ramane impreuna cu el pana cand moartea ii desparte… Alte doua povesti o intersecteaza pe aceasta (regizorul Alejandro González Iñárritu foloseste aceeasi tehnica a decupajului pe unitati de sens si montarea lor fara o ordine cronologica, ca in 21 de grame) cu bruschetea si violenta unui accident de masina. Prima dintre ele are in centru o tanara frumoasa, personalitate marcanta in lumea showbiz-ului, ce traieste o intensa poveste de dragoste cu un om casatorit. Cand visul ii devine realitate (se muta impreuna cu barbatul iubit, iar cariera ei profesionala inregistraza o ascensiune fulminanta), va pierde totul in urma accidentului rutier, fara macar a avea vreo vina in comiterea acestuia. Cea de-a doua poveste surprinde decadenta fizica si morala a unui barbat ce-si paraseste familia cand fiica sa abia implinise doi ani, alaturandu-se guerillei “pentru a face o lume mai buna”. Esecul sacrificiului sau (ani grei de puscarie, renegarea si uitarea lui de catre familia pe care acum si-o doreste din tot sufletul) il transforma intr-un paria al societatii si intr-un criminal platit. Ca in spatele tuturor actelor de cruzime sau de aparent non-sens, exista si in cazul lui El Chivo (Emilio Echevarría) o motivatie de ordin afectiv ce izvoraste din remuscare (fata de fiica sa abandonata) si gelozie (il ucide pe cel care, substituindu-l, a devenit capul familiei sale). Singura speranta cu care isi taraste prin viata trupul decrepit este de a dobandi curajul sa-si priveasca fiica in ochi. De aceea el va pleca in lume dupa ce lasa in apartamentul acesteia toti banii – murdari – pe care i-a castigat), insotit de cainele ucigas al unui alt stapan, ajuns la el prin aceeasi conjunctura fatala (veti vedea de ce spun lucrul acesta!) al coincidentei. Metafora ultimei scene are gustul dulce-amarui al sangelui – doua siluete estompandu-se intr-un orizont auster: omul si cainele, doua trupuri ce-si poarta ranile spre o dezolanta, dar unica perpetua finalitate – ziua de maine.