American Beauty (1999)

Te intrebi, poate, cand vezi un titlu ca American Beauty, care-i este intentia si care sunt valorile pe care le promoveaza. Si, in definitiv, de ce categoria platoniciana are un determinant atat de “american”? Imi marturisesc reticenta asumata de spectator intoxicat de clisee hollywoodiene, intr-o societate in care pana si afectul a devenit consumist si consumat… Si totusi… suspiciunea initiala s-a transformat ulterior vizionarii filmului in gratitudine si… bucurie. O bucurie calda, autentica a ochiului, a mintii si mai ales a sufletului. Povestea e simpla si profunda in acelasi timp, ca viata insasi. Sau ca moartea insasi. Sau – si aici ma apropii si mai mult de subiectul filmului – ca trecerea dinspre viata spre moarte. O ultima zi (constientizata de personaj printr-un artificiu scenaristic si regizoral) din viata cat se poate de “americana” a unui barbat cat se poate de “american” (interpretat genial de Kevin Spacey), trecut de cea de-a doua tinerete, readus la viata (inainte de a o pierde) de iubire. Desi poate e prea mult spus – de o pasiune fulminanta pentru o adolescenta (Mena Suvari) ce afiseaza o maturitate derutanta. Inchistat intr-o rutina ce-i amorteste spiritul competitiv (la serviciu), instinctul patern (pierde prietenia cu fiica sa) si comunicarea cu sotia (Annette Bening), Lester isi va revaloriza intreaga existenta, recuperand emotii, responsabilitati, incredere si, mai mult decat orice, bucuria de a trai. Sotia sa, tipul femeii dezumanizate de efortul depus in virtutea aspiratiei spre succesul profesional, are la randul sau un puseu de vitalitate in bratele vanjoase ale seducatorului Buddy Kane (Peter Gallagher) pe care il admira pentru abnegatia cu care se daruieste carierei. Jane, fiica lor (Thora Birch), traieste o emotionanta poveste de dragoste cu vecinul si colegul ei de scoala, Ricky Fitts (Wes Bentley), “the freak”, cum il catalogheaza Angela, un baiat sensibil, cu o dimensiune afectiva in plus, un devorator launtric de frumusete – pentru el, singura ratiune de a exista. Aparatul de filmat, cu care inregistreaza aproape in permanenta, este parca un receptacul al Frumusetii din lume, in formele ei cele mai simple si uneori infricosatoare (v. scena in care filmeaza o pasare moarta), ce-l copleseste: “There’s so much beauty in the worls that sometimes I feel I just can’t take it and my heart is going to explode…” Finalul, desi tragic, culmineaza un sentiment al implinirii pe care, suntem asigurati de personaj, il vom trai fiecare dintre noi. Cu siguranta, sunt multe lucruri de spus despre acest film. Va voi lasa totusi sa le traiti…